Anarhie
Nu am mai scris demult ce năzbâtii mai face maimuțica noastră. De când a început să umble, e teribil. Adică și înainte reușea să împrăștie tot felul de lucruri prin toată casa, dar acum e incredibil de eficientă. Și a învățat să se enerveze și să comenteze.
În primul rând vrea în brațe. Mai tot timpul. Și ne dă de înțeles că întidne mânuțele după noi. Când vin de la servici, de exemplu, pornește spre mine cu mânuțele întinse înainte exact ca personajele negative din Scooby Doo.
Pe urmă dacă vrei să stai cinci minute în liniște să citești ceva sau să te uiți la TV sau orice, vine lângă tine și începe să țipe. Ca să îi dai atenție. Țipătul ăla e cel mai enervant sunet pe care l-am auzit în viața mea.
Se joacă cu și bagă în gură absolut orice. Și dacă îi iei jucărica plânge de nervi. Nu conteză că jucărica e un act important care cine știe cum a ajuns pe mâna ei, un iPhone sau alt lucru de care chiar îți pasă dacă îl strică. Și dacă încerci să îi dai altceva în loc, îți dă peste mână să îți dea de înțeles că nu îi trebuie – ea vrea doar fix ce nu are voie.
Îi place să despacheteze. De exemplu vine la noptiera soției, care are un sertar plin cu diferite chestii gen încărcătoare, hârtii, chei… tot felul de mărunțișuri. Îl deschide și începe să ia lucruri de acolo și să le arunce pe jos. Atât. Nici măcar să zici că se uită la ele de curiozitate sau că se joacă cu ele. Le ia pe rând și le aruncă pe jos, apoi se plictisește și pleacă. Aceași poveste dacă găsește o cutie cu șervețele, baxul ei de scutecele sau orice altceva ce poate fi despachetat – împrăștie și pleacă.
Se bostănește (așa zic eu când se lovește la bostănel). Că umblă vitejește prin toată casa dar nu se uită la picioare și câteodată cade și se bostănește. Și atunci trage un plâns teribil – complet diferit de plânsul ăla de nervi, când rămâne fără jucărică. Plânge, îi curg lacrimile și mucii, se înroșește toată – trebuie luată în brațe și liniștită și pupăcită până îi trece.
De când umblă, cară lucruri după ea. Când se târa era mai greu, că avea nevoie de mânuțe. Acum, cum se deplasează doar pe piciorușe, apucă de câte ceva și cară după ea dintr-o cameră în alta. Apoi aruncă pe jos. Așa că vorba zilei e ”Cum a ajuns asta aici?”, cu variația ”Auuu! Am călcat pe …” unde puncte-puncte poate fi orice, de la un cub de jucărie la un pahar sau o telecomandă.
Așa că la noi în casă domnește haosul.
Pe de altă parte însă, e grozav – când văd ce mult mă iubește, cum se bucură când vin acasă, cum râdem și gângurim împreună, cum ne fugărim prin casă și chiuie de fericire… Chestiile astea merită toată anarhia din lume.
The Amazing Flying Burrito
Am explicat aici cum de am poreclit-o pe Ada ”burrito”. Avem două weekenduri cu evenimente: mâine zburăm în Los Angeles să ne reînoim pașapoartele; peste o săptămână, Ada împlinește un anișor.
Și am stat să mă gândesc că eu, în primul an de viață, nu cred că am ieșit din Hunedoara. Din România am ieșit prima dată când eram deja adolescent (nu mai țin minte exact anul), până în Ungaria. Iar în avion m-am urcat prima dată înainte de internship-ul din 2007, când am zburat la interviu în Varșovia – deci la 22 de ani dacă am calculat corect.
Ada, în schimb, și-a petrecut primul ei anișor de viață în State dar a vizitat și Canada și România. A văzut Seattle, Timișoara, Hunedoara, Vancouver și se pare că va vedea și Los Angeles. Unde mai pui că mâine va fi al șaptelea avion în care s-a urcat – 3 dus spre România, 3 întors. Cred că a făcut mai mulți kilometri în primul ei an decât mine în primii 20.
La TV – partea 2
După cum spuneam, revin cu încă niște emisiuni extrem de interesante difuzate la TV chiar în acest moment.
Cheaters - Emisiune culturală. Țin minte că era mai demult și în România o emisiune cu același concept, prezentată de unu care fusese la Big Brother (îmi scapă numele). Știți voi – din ăștia de se înșeală, se prind cu mâța-n sac și se țigănesc. Te ține cu sufletul la gură!
The Dead Files – Cică e despre un medium și un fost polițist care investighează locuri bântuite. Păi nu? Ce să facă și ei? Câteodată mă întreb de ce naiba m-am făcut programator, când există atâtea meserii mult mai palpitante, de exemplu căutător de fantome.
Ghost Adventures – Ați ghicit – altă echipă de super-genii și oameni de știință care investighează alte locuri bântuite. Timp de 70 de episoade. Ai zice că după primele 10-20 de investigații ți-ai da seama că ești prost și ai pleca acasă. Dar nu! Ei nu își dau seama!
Women Behind Bars – Despre femei pușcăriașe (WTF?). Bănuiesc că aste este o emisiune pentru bărbați singuri.
Girls Who Like Boys Who Like Boys - Are rost să mai dau explicații?
Ancient Aliens - O emisiune care prezintă dovezi indubitabile că extratereștii există, prezentată de un faimos gânditor contemporan:
Bogătași
Astăzi am luat prânzul cu un fost coleg din AdCenter care a plecat de ceva vreme la Facebook. Și vorbeam noi chestii din astea de geeks – la ce ne place să lucrăm, cu ce ne place să lucrăm – când el îmi zice că se ocupă și cu interfețe. Eu îi spun că nu mă consider destul de talentat să pot face interfețe ca lumea, așa că mă simt mai bine lucrând la șurubăraia din spate, pe care utilizatorii nu o văd. Îmi zice că și el era așa, dar a avut norocul să lucreze cu un designer foarte bun. Designer care acum s-a pensionat. La 40 de ani. Cică tipul a lucrat vreo 5 ani la Apple, apoi a lucrat vreo 5 ani la Facebook, apoi a devenit milionar și nu a mai trebuit să lucreze. Pentru că acțiunile la Apple în 2001 erau în jur de 10 dolari, acum se învârt pe la 450.
Eu mai am 13 ani până la 40. Nu știu de ce, dar am o presimțire că nu mă voi pensiona atât de repede…
Și asta îmi aduce aminte de Mercer Island. Mercer Island este o insuliță între Bellevue și Seattle, populată cu bogătași. Pentru că dacă ajungi ca nenea din povestea de mai sus, să te retragi la 40 de ani, nu mai vrei să locuiești cu plebea în Seattle, Bellevue, Redmond sau Kirkland. Te muți într-o viloacă/palat pe Mercer Island. Am dat o tură cu mașina pe acolo de curiozitate. Mulți copaci, case din alea cu 2-3 etaja, departe de șosea, cu câte 3-4 mașini parcate în față… Sunt curios cum de nu se plictisesc oamenii ăia. Noi ne plictisim în Redmond, care e mult mai dens populat. Dacă ai suficienți bani, nu mai ai nevoie să vezi alți oameni?
Servici periculos
Uite că astăzi s-a făcut târziu de tot și nu am apucat să scriu pe blog. Din cauza serviciului. Am un servici extrem de nesănătos: în primul rând un coleg din echipă s-a mutat în altă echipă, așa că a trebuit să tragem un prânz de ”la revedere”. Am fost la un restaurant tailandez și am mâncat niște pad thai, care nu este cea mai dietetică mâncare. Acum noaptea am fost la sală să alerg jos prânzul. Și nu numai.
Știți (sau poate nu știți) cum diferite firme și diferite echipe au difierite chestii cu care să își distreze programatorii. Unii au mese de fussball sau de flipper. Unii mai moderni au un TV mare și o consolă de jocuri. Echipa noastră știți ce are? Un kegerator. Dacă vă e lene să dați click pe link, este, pe scurt, un dozator de bere. Și e nasol că mie îmi place berea. Și e chinuitor să reziști tentației cu un butoi de bere lângă tine. Mai ales în zile ca astăzi.
Astăzi am avut o ședință mare în care șeful șefului meu a făcut niște anunțuri. De obicei, când aveam ședințe din astea, trebuia să ne duceam toți într-o sală și, ca să fie încurajată prezența, se serveau gustări, sucuri și bere. De data asta nu am avut, nu știu exact motivul, așa că șeful ăsta care trebuia să facă anunțuri ne-a îndemnat explicit să trecem pe la dozator și să ne luăm porția de bere pentru ședință. Cum să nu-l asculți? Apoi, după ședință, toată lumea s-a mutat înapoi în camera în care ținem kegerator-ul. Și când toți colegii și toți șefii tăi sunt la un pahar de bere, nu e frumos să nu participi.
Asta ca să vedeți ce greu e la mine la locul de muncă și la ce sunt supus. Și astăzi a fost abia joi. Începând cam de astă vară, vinerea avem o mică tradiție – nu, nu casual Friday, la noi îi zice beer Friday. Ghiciți ce se întâmplă atunci.
BTW, angajăm 
Kill Bill Trivia
Probabil că ați văzut Kill Bill Vol. 2 și știți ce meseriaș era Pai Mei. Vă aduce aminte Bill:
Dar știați că Pai Mei chiar a existat? Chinezii îi zic Bak Mei. Și Kill Bill nu e primul film în care Pai Mei apare ca mare maestru – a apărut ca personaj în mai multe filme din alea chinezești cu kung fu. Observați, de exemplu, The Five Point Palm Exploding Heart Technique:
Nocturn
Ieri, cu bowling-ul, am făcut prima ieșire în oraș cu soția și fără Ada. Asta pentru că am lăsat-o pe Ada în grija unor prieteni, care s-au oferit să o supravegheze, și noi am fost să ne distră cu alți prieteni. Ada a fost în deplină siguranță, în primul rând pentru că prietenii ăștia care au păzit-o au ceva experiență cu babysitting-ul, în al doilea rând pentru că am plecat după ce ea a adormit. După cum a plâns în ultima vreme de câte ori am plecat eu la servici, ne-a fost frică să pornim amândoi și să o lăsăm la joacă fără mamă și fără tată. Așa că aventura noastră a început pe la 9:30, când ea dormea fără griji.
A fost grozav – am avut două ore fără stres, cum n-am mai prins din România, când o lăsam în grija bunicilor. Am reușit să ne relaxăm puțin. De fapt, am reușit să ne relaxăm mai mult – nu ne mai venea să plecăm acasă. Partenerii noștri de bowling s-au retras la un moment dat – oră târzie, servici a doua zi, trezit de dimineață… Noi – nici vorbă. Am stat ca eroii până la ora închiderii. Apoi am adormit pe la 1 noaptea. Astăzi am fost chiori de somn toată ziua.
Am înțeles că acum Ada se culcă târziu pentru că doarme de două ori în timpul zilei. Când mai crește va trece de la două somnuri la unul, apoi fără. Și atunci se va culca în sfârșit mai devreme. Dar mai durează ceva. Până atunci jucăm în nocturnă.
Antitalent
Aseară am fost la bowling. Prima dată în viața mea când am jucat bowling. Cu ocazia asta am aflat că habar n-am să joc bowling și nu am absolut niciun talent ascuns în această direcție.
Am jucat ca o cizmă. De râsul lumii. Cam două treimi din lovituri le-am dat direct în șanțurile alea sau cum se numesc (nu mă pricep la terminologie), fără să ating nimic. Și cea mai frustrantă chestie nu asta a fost, că sunt începător și nimeni nu se naște învățat. Cea mai frustrantă chestie a fost că după 2 ore de jucat nu dădeam absolut deloc mai bine decât la început. Adică nu am reușit să prind nici un strop de tehnică. Unde mai pui că lângă noi erau unii meseriași care dădeau niște bile din alea de își schimbau direcția din mers. Asta în timp ce eu mă chinuiam să dau drept și nu reușeam. Umilitor.
Biroul
După o perioadă în care acasă am folosit doar laptop-uri, am decis acum vreo doi ani să îmi cumpăr totuși și un desktop. Parcă totuși altfel lucrezi la un calculator puternic, cu două monitoare. Am zis că trebuie să îmi cumpăr și un birou, ca să am pe ce ține cele două monitoare, plus tastatură, mouse, The Internet for Dummies (glumesc) etc.
Așa că mi-am luat un birou (Ikea, desigur), mi-am luat un calculator și, în timp, am observat o proprietate ciudată a biroului: se pare că atrage toate gunoaiele din casă. Nu știu exact dacă de vină e locul unde l-am pus sau altceva, dar, în decurs de câteva zile, fiecare centimetru pătrat e plin de hârtii, hârtiuțe, gunoaie și fel de fel de alte chestii care nu își au locul acolo. Și atunci vine momentul în care trebuie să ”strâng” mizeria. Și mă apuc. Și găsesc facturi de acum două luni, chitanțe pentru cumpărături de la super market, monezi de un cent, căști care nu funcționează, machiaje… În jur de 70% din ce e acolo ajunge la gunoi. Restul e pus la loc în diferite părți ale casei.
Într-o săptămână biroul e din nou îngropat. Din diferite motive: iei ceva de pe jos ca să nu bage Ada în gură – pui pe birou că e la îndemână și ea nu ajunge; vrei să pui ceva pe masă dar e ocupată – iei ce e pe masă și muți pe birou, că e la îndemână; vii acasă cu un teanc de scrisori sau te miri ce alte hârtii – le pui be birou că e la îndemână; ai monezi care îți zornăie în buzunar – … Ați prins idea. Absolut tot ce nu are un loc în apartament ajunge pe birou.
Și după fiecare tură de aranjat și aruncat îmi promit că o să am grijă să nu mai ajungă în starea asta. Și după fiecare săptămână, după cum ziceam, haosul e la loc. Cred că am nevoie de un birou mai mare. Dacă dezordinea e oricum inevitabilă, măcar să trebuiască să fie strânsă mai rar 
Life Coach
Tocmai am văzut un afiș al unui life coach. WTF e un ”life coach”? Aparent, dacă vrei să avansezi în carieră, să fii mai sănătos sau să fii mai fericit, poți să îi dai lui bani. Asta conform afișului.
Stau și mă gândesc cine are nevoie de antrenor pentru viață? Cât de tare trebuie să suck at life ca să plătești pe cineva să te ”antreneze”. Plus că nu înțeleg ce îl califică pe el să antreneze lumea: dacă era așa meseriaș la avansat în carieră, acum era multi-miliardar și nu avea nevoie de job-ul ăsta; dacă era meseriaș la sănătate era probabil medic, nu șarlatan life coach; dacă era meseriaș la făcut oamenii fericiți era traficant de droguri… Se pare că în ziua de azi lumea dă banii pe absolut orice.
Mie mi se pare că un life coach e exact ca un ghicitor, pe care îl plătești să îți spună ce bine o să fie sau să îți dea niște sfaturi banale și general-aplicabile. Și e enervant că există destui fraieri care îi asigură existența.
Uite, și eu pot fi life coach:
- Vrei să avansezi în carieră? Găsește combinația optimă de multă muncă și pupat în cur.
- Vrei să fii mai sănătos? Fă mai multă mișcare și mâncă mai sănătos.
- Vrei să fii mai fericit? Găsește-ți un hobby, o prietenă sau ia-ți un câine.
Nu merge? Înseamnă că nu ai vocație. Poate viața nu e pentru tine – apucă-te de altceva. Mai bine decât să plătești un life coach.